Am de dus la poştă o scrisoare şi atestatul prin care ambasada confirmă că sunt încă viu. Mă îmbrac, dau să plec, îmi aduc aminte: n-am luat scrisoarea. Urc şi o iau. Mă duc, mă întorc. Se întoarce şi T din oraş. Ť-Ai stat mult la poştă? - De ce să stau? Am pus la cutie, n-am intrat. - Ai pus atestatul la cutie? Fără timbre, fără formular? - A! atestatul? Ce-ţi închipui? Decât să fac aşa o prostie, mai bine l-am uitat.ť
Shakespeare:
Sfârşeşte, doamnă, ziua a apus
Şi ne aşteaptă noaptea.
ŤCiteşte articolele despre Braşov ale Ioanei P.ť Ea, a doua zi, la cafea: ŤAi văzut ce gest delicat? -Al cui? - Cum, al cui? Al Ioanei! - Ce fel de gest? - Că ţi-a dedicat un articol. - Mie, un articol? -Chiar nu ştii sau te prefaci? - Chiar nu ştiu. - Nici cu ochii nu auzi? - Mă orbeşte modestia, presupun.ť
Îmi cade în mână un roman mult lăudat. Citesc zece pagini. Asta, din scrupul. Una mi-ar fi fost de-ajuns. Mă adresez criticilor. Daţi-o dracului!, le spun.
O bună cunoscută a vizitat-o, în Canada, pe Nicole. A trăit o vreme în extremul nord. ŤMai aveam puţin şi cădeam de pe glob.ť
T se frământă, se teme. N-am cum s-o conving că singura soluţie e superficialitatea. Degeaba i-aş spune ia partea bună!, când partea bună nu prea mai este. Trebuie să-i spun, degeaba: nu te mai gândi!
Deocamdată, firea mea precumpăneşte. E opt şi jumătate, la douăsprezece mă aşteaptă o prestaţie de care m-aş lipsi, iar eu sunt, brusc, nu ştiu să explic de ce, fericit.
Aseară, T mi-a spus că sâmbătă e parastasul lui Eugen. ŤNu pot să vin, nu mai rezist, sunt prea obosit.ť Acum, dimineaţa, ea: ŤŞtii, m-am gândit...ť Răspund: ŤM-am gândit şi eu.ť Adică, să merg numai la biserică. Cum nu-i deloc prima oară, îi mai spun: ŤDacă aşa de bine comunicăm telepatic, nu mai e nevoie să tot cobor s
