Vroiam de mult să scriu în „Viaţa medicală“ câte ceva despre organizarea din spitalele româneşti. Probabil că o voi face vreodată mai sistematic, comparând ceea ce este (sau nu este!) la noi, cu ceea ce se întâmplă în spitalele din Vest (şi probabil şi unele ţări din Estul nostru). (...)

O fac acum stimulat de dumneavoastră, domnule Pleşu. Aţi publicat în ziarul „Adevărul“ din 25 august 2009, la rubrica „Comentarii“, ceva despre „Brancardierul român“. De fapt, comentariul dumneavoastră l-aţi publicat mai întâi în „Dilema veche“, nr. 282 din 12 iulie 2009. Mi-a mers la inimă articolul dumneavoastră. Ar trebui afişat în toate spitalele din România şi, mai ales, în birourile directorilor sau managerilor acestora, dar şi (poate mai ales!) în biroul domnului ministru al sănătăţii şi la direcţiile de sănătate publică. Când intri într-un spital din Vest, te simţi într-un teritoriu perfect ordonat, cu etape clare şi Publicitate stricte de urmat, cu ore de programare precise, cu căi de parcurs extrem de bine indicate şi de înţeles pentru oricine. Mai întâi, te prezinţi, cu documentul de trimitere sau de chemare, la „casă“. Funcţionarul te înregistrează, îţi verifică documentele (asigurare medicală etc.) şi-ţi întocmeşte „fişa de parcurs“. Aceasta te va însoţi la toate explorările şi consultaţiile medicale. Pe ea se vor trece absolut toate examenele şi analizele care ulterior vor fi contabilizate tot la „casă“. Vei plăti sau nu vei plăti în funcţie de tipul de asigurare pe care o ai sau nu o ai. Consultaţiile nu se pot face dacă medicul nu are dosarul medical al pacientului. Fiecare spital are o arhivă extrem de bine organizată cu dosarele bolnavilor. Există o întreagă armată de personal ce manevrează aceste dosare în care este trecut tot ce ţine de boală, explorări, tratament, evoluţie. Totul este precis, clar, logic. Decizia medicală se ia doar pe baza analize