Fiind convins ca lumea exterioara este chiar lumea reala si ca simturile noastre ne dau copia ei exacta, omul secolului al XVIII-lea nu era stapanit de alta nevoie decat de aceea de a sti modul de functionare a organelor cunoasterii, nu avea alta speranta decat sa le perfectioneze la nesfarsit, pentru a dobandi o putere din ce in ce mai mare asupra "datului".
De la simturi la intelect, de la intelect la simturi, un circuit perfect, un mecanism reglat cu pricepere este de ajuns pentru contactele noastre cu "exteriorul". Si, de vreme ce intelectul este stapan, Universul este neaparat conceput, conform legilor intelectului, in asa fel incat se poate masura, se poate analiza la nesfarsit, fragmentat in compartimente care nu comunica intre ele. Linistit de aceasta suveranitate a spiritului uman si de posibilitatea de a explica intr-o zi totul fara sa mai dainuiasca nici o putere obscura, nici in noi, nici in spatele devenirii cosmice, omul nu mai intelege ce pot sa insemne imaginile: mitul, poezia, religia devin pentru el simple materii de studiu, produse ale spiritului, al caror interes sta numai in faptul ca furnizeaza psihologului cateva documente.
Mitul trece drept forma primitiva a unei cunoasteri pe dibuite care nu dibuieste decat figuri desfigurate ale realului. Poezia devine un joc, o virtuozitate si un divertisment, care satisface anumite necesitati oarecum puerile ale spiritului nostru si care s-ar putea transpune tot asa de bine si intr-o proza buna. Orice religie autentica se destrama deopotriva sub privirea care diseca si care nu vede in ea decat o forma printre multe altele, de civilizatie, caracteristica pentru stadiile "primare"; sufletul, divizat in facultati juxtapuse, nu mai are centru, nici existenta indivizibila; el nu mai reprezinta acest loc privilegiat din noi insine in care trebuie sa cobori pentru a percepe o alta
