Socotindu-l pe A.E.Baconsky oarecum excentric, descins de-a dreptul dintr-un spaţiu cultural-citadin, credem a nu greşi desemnîn­du-l pe Aurel Rău drept cel mai reprezentativ poet al grupării Steaua, întrucît, alături de Aurel Gurghianu şi Victor Felea, surprinde toposul local în procesul acestuia de adaptare la noile medii de civilizaţie şi cultură. Filonul nostalgic dar şi revendicativ pînă la insurgenţă al lirismului transilvan mai vechi face loc unei alte sensibilităţi, unui rafinament formal. De fapt, e dezvoltarea acelei mutaţii pe care a adus-o în poetica provinciei în chestiune Blaga, preludat de Emil Isac, prin perspectivă cosmică dar şi prin culoare, prin introvertire dar şi prin hieratism. Trecut prin alambicul poeticii moderne, fondul primar dobîndeşte valenţe insolite fără a dispărea. Aurel Rău continuă a-şi măsura obsedant, cu ochii întredeschişi, uşor hipnotic, peisajul natal, aplecîndu-se "mult peste izvorul holtei din pădure, de sub un răzor, din copilărie", constatînd că "şi ce umblă să se adune în aţe, tremurări de lumină, e ceva depărtat, nedesluşit". Drept care e mereu sesizabilă în versurile d-sale "verticala locului". Dacă bunăoară la Petre Stoica, alt bard cu puternice afinităţi steliste, acest "loc" e tîrgul bănăţean, cu împestriţări ale intersecţiilor de epoci şi cu adieri central-europene, la Aurel Rău avem a face cu satul mioritic care se obstinează a rezista pînă la un punct marilor prefaceri obşteşti, a-şi strecura melosul în complexitatea polifonică a marilor aşezări urbane. Uneori de-a dreptul, cu aplomb ciobănesc: "O turmă de oi trece prin oraş. / Tiling, talang - clopotele-n cale. / Printre-naltele ziduri, pe asprul pavaj, Ce stranie vale! / Par să îşi spună cu glasuri de trîmbiţi trudiţii glotaşi. // Şi turma se-nşiră subt ploaia de marte. / Ciobanu-n cojoc, cel ce merge în frunte, priveşte, pe gînduri, departe... / Între el şi