Într-o ţară serioasă, un şef (fost sau actual) de serviciu secret are altceva de făcut decât să lanseze scenarii la ore de vârf. „Dacă am avut un preşedinte învins de servicii, poate că o să avem şi unul condus de servicii. Vorba aia, servicii contra servicii“. Constatarea respiră umor, deşi aparţine unui personaj cu un palmares odios: Ion Iliescu. Ultimele trei cuvinte din citatul de mai sus sunt de fapt ecoul multor comportamente lăturişe. Din 1990 încoace, balul facţiunilor s-a desfăşurat clocotitor. An de an şi zi de zi, diverşi exponenţi ai acestor servicii şi-au pipăit reciproc grumazul cu degetele, interpretând totodată partitura fidelităţii oarbe faţă de şef.
Pe faţă erau devotaţi cauzei naţionale, pe ascuns pândeau pasul greşit al celui pe care-l voiau săpat. Departe de a sădi încredere în oameni, apariţiile lor televizate creau mai degrabă sentimentul vulnerabilităţii. Într-o ţară serioasă, un şef (fost sau actual) de serviciu secret are altceva de făcut decât să lanseze scenarii la ore de vârf. Nu mi-l închipui pe Ioan Talpeş sau pe altcineva din aceeaşi categorie făcând carieră în Suedia sau Japonia. Perdelele de fum, şopârlele, subînţelesurile şi ocheadele complice n-ar avea căutare acolo. Dar unde? Să încercăm în Asia. Mai precis în Pakistan.
O carte publicată recent de Editura Leda, „Explozia întârziată a fructelor de mango“ de Mohammed Hanif (traducere reconfortant de bună de Gabriel Pavel Honciuc), scanează mecanismele puterii pakistaneze din vremea generalului Mohammed Zia-ul-Haq. Până aici, nimic neobişnuit. De la Márquez la Orwell şi de la Vargas Llosa la Sorokin, literatura lumii abundă în romane cu încărcătură politică. Şi-atunci, prin ce ni se adresează cartea lui Hanif mai mult nouă, cititorilor români, decât cehilor, libanezilor sau australienilor? Pe de o parte, prin relatarea subversiv-ironică a schimburilor de
