La începutul toamnei anului 1989, am plecat cu bunicii mei la băi, la Herculane. Mai erau două săptămâni până să înceapă şcoala (tre­ceam în clasa a VII-a), aşa că aveam nevoie de "tratament", să intru complet refăcută în noul an şcolar. De fapt era o tradiţie ca în fie­care vară sau toamnă să merg cu bunicii mei la băi, fie la Călimăneşti, Căciulata, Slănic Mol­dova, Olăneşti sau Herculane.

Îmi plăcea să îi însoţesc în staţiune din mai multe mo­ti­ve: eram fascinată de peisajele de munte, îmi plă­ceau plimbările prin staţiuni la lăsarea se­rii, prin parcuri, chiar şi apele acelea "clocite" erau pe gustul meu. Le beam cu certitudinea că voi fi foarte sănătoasă toată viaţa sau cu unele mă spălam pe ochi, pentru că auzisem că ajută vederii (astăzi port lentile de contact, aşa că în realitate nu ştiu cât de mult m-au ajutat). Urcam muntele în căutarea ferigilor şi a altor plante noi, pe care nu le regăseam la câmpie, dar despre care citisem în cărţile bu­ni­cului. Aveam şi teama de a nu da nas în nas cu viperele, însă făcea parte din plăcerea ex­plo­ratorului.

Şi, nu în ultimul rând... adoram mâncarea de cantină, arome pe care nu le regăseam nicăieri în altă parte. Când intram în restaurantul hotelului în care eram cazaţi mă învăluia un parfum al mâncărurilor la cazan, ce îmi provoca o plăcere de nedescris. Supe, ciorbe, tot felul de tocăniţe mai mult sau mai puţin cu carne... nu exista mâncare care să nu îmi placă. Şi dimineţile aveau aroma lor. Deşi nu reuşeam să mă trezesc la prima oră, bunicii îmi aduceau mâncarea de dimineaţă în sufertaş, cu ceaiul alături, abu­rind, aşa că mă simţeam o răsfăţată. Dul­ce­ţu­rile la cutiuţele acelea mici, suficiente cât să pui pe o singură felie de pâine, erau o delica­tesă. Mi se păreau foarte bune şi pentru că era o cantitate foarte mică, făceam eforturi să o în­tind pe două felii de pâine, să mai prelun­ge