O postaţă de păşune, acoperind molcom piciorul muntelui, râdea soarelui roşiatic al dimineţii, scânteind cu argint din virgule de nea rămase cu zecile în jurul muşuroaielor. Tocmai pe acolo, peste catifeaua resemnată a ierburilor ieşite din iarnă urma să trecem, spre o rarişte cu brazi bătrâni, dedesubtul cărora se vedeau omături vechi. Urcam "la cocoşi" în Retezat.

Mergeam grăbiţi, ca unii puşi pe o treabă gravă, asemenea unei misiuni secrete. Atunci l-am zărit. L-am zărit înainte ca el să ne vadă. Aşa îmi place să cred, deşi s-ar fi putut ca el să ne fi simţit primul şi, paşnic şi sigur pe el, să ne fi ignorat: noi fiind - deşi trei la număr - mai puţin interesanţi decât muşuroiul cu care îşi făcuse de lucru.

Era un urs mare. în blana grea, ca o hlamidă castanie, răsăritul - trimiţând săgeţi de lumină - trezea valuri aurii şi nestatornice, după cum brâncile, scuturând trupul masiv - când încordate, când adiind cu vârfurile ghearelor - scormoneau pământul. Ne-am uitat unii la alţii în tăcere. Amestecam bucurie şi teamă. Ne-am continuat totuşi mersul - devenit dintr-o dată mai prudent, ca şi cum din acel moment pasul mai reţinut, silenţios ar fi ajutat la ceva. Şi am simţit că dincolo de frica noastră se afla şi o nemărturisită dorinţă de a nu tulbura.

PE TERITORIUL LUI

Ne despărţiseră cel mult 50 de paşi când l-am observat, iar distanţa scădea văzând cu ochii. într-un închipuit târziu a ridicat capul, privindu-ne în nesfârşitul câtorva clipe. A fost destul pentru ca, fără o vorbă, toţi ca unul să schiţăm o schimbare de direcţie, puţin, atât cât să îi dăm de înţeles că mergeam la cu totul altă treabă. Şi mesajul trupurilor noastre a fost acceptat de îndată, fiindcă pustnicul şi-a adulmecat iar, preocupat, săpătura. Nu mai aveam mult până când, ajungând în dreptul lui, poteca avea să se depărteze treptat.

Îndrăz