Impostorii au un bun PR din naştere şi ştiu să-şi protejeze ambalajul în care sunt împachetaţi. Există oameni care niciodată nu s-au trezit la cinci dimineaţa ca să alerge după tramvai, să ajungă la timp la serviciu. Oameni care n-au stat cu frica-n sân toată noaptea ştiind că a doua zi se vor duce la un examen capital pentru viitorul lor. Oameni care nu ştiu cum să-şi scrie CV-ul şi care n-au transpirat la vreun interviu de angajare. Norocoşi oameni! Ei se dau jos din pat numai dacă le sună telefonul, prilej pentru a afla funcţia, leafa, marca automobilului de serviciu şi, foarte important, cum arată biroul ce li s-a pregătit. Fericiţi oameni! Nu sunt profesioniştii care te scot dintr-o situaţie grea. Sunt impostorii. N-au dovedit că sunt buni pentru că n-au avut rezultate. N-au arătat că se pricep pentru că au evitat să dovedească. (Sunt vicleni.) Sunt bâtă, cum se spune, dar ştiu foarte bine să mimeze competenţa. Şi sunt scumpi. Ei „au spatele“ asigurat. (Şi nu trebuie să se aplece decât în faţa celor care i-au numit.)

În cele mai multe cazuri nu se ştie cum s-a ajuns să se spună despre ei că sunt oamenii potriviţi în funcţiile potrivite. De obicei, „gura lumii“ (ceva nedefinit) spune că sunt buni. Se preferă „gura lumii“ în locul recomandărilor date de autorităţile în materie. Impostorii au un bun PR din naştere şi ştiu foarte bine să-şi protejeze ambalajul în care sunt împachetaţi. O pepinieră a impostorilor din ultimii 20 de ani este fosta nomenclatură comunistă. Mai precis, secretarii de partid care se pricepeau la toate, dar nu erau buni de nimic. Erau, însă, „tovarăşi de nădejde“. Familiile lor au fost educate în acelaşi spirit: totul ni se cuvine!

Presa are meritul să fi crescut noi generaţii de impostori. (Pentru că şi aceasta este plină de impostori.) Orice idiot tare în clanţă, care măcăne la televiziune (în timp ce reporterul