Dau să adorm. Chiar în această clipă se dezlănţuie sub fereastra mea o muzică ce creşte ca Făt-Frumos, cât alţii în cinci ani: deja e cât blocu’.

A fost o zi caldă şi azi, vara e o drăguţă, uşor tomnatică, dar gospodină, iar a gătit: ne fierbe, ne face grătar, ne topeşte creierii - cum aş fi spus glumeţ la meteo pe vremuri.

Căldura totuşi nu glumeşte, îmbie raţiunea la somn. Dau să adorm. Chiar în această clipă se dezlănţuie sub fereastra mea o muzică ce creşte ca Făt-Frumos, cât alţii în cinci ani: deja e cât blocu’. Aceste sunete alpiniste vin dintr-o maşină deschisă în mişcare, cu siguranţă, pentru că le simt transhumanţa sfredelindu-mi pereţii. Mă uit pe fereastră. Da. Acum s-a oprit.

Dar am ghicit, în jurul unei decapotabile cu toate uşile deschise larg stau mici pâlcuri de melomani, care agăţaţi unii de alţii în îmbrăţişari leneşe transpirate, care frăsuindu-se încolo-încoace mimând dinamismul şi energia mobilizatoare, care schiţând gesturi, mişcări de dans tip Vitan ft. Rihanna.

Dacă te uiţi aşa la repezeală, juri că pregătesc acum filmarea unui videoclip despre gangurile americane care se ştiu filmate: gesturi teatrale, strigăte colorate să audă toată lumea, mutre dure şi apăsate de oboseala momentului artistic, lipseşte regizorul să spună “acţiune!”. Unii poartă pălării de cowboy, fetele au mini şi decolteu, cele mai grăsuţe au în plus burta pe-afară, toţi strigă “Bro!” sau “Whaddafuck!”. Dar defilează şi cu ceva specific: seminţele pe care le sparg în viteză şi bustierele pe care le poartă ei, băieţii. Nu-i cunosc, dar cin’să fie? Americani? Aproximativ. Probabil vecinii din jur, că e plin, nu mă plâng, am vecini berechet, s-au înveselit brusc şi şi-au spus, citind din cărţile de convieţuire socială prin meditaţie şi autocontrol, ia hai să împărtăşim celor mai trişti ca noi din veselia noastră.

@N_