Desigur, a noastră, cei care mai trăim şi simţim româneşte. Pe ceilalţi nu-i recunoaştem. Or fi mulţi, or fi puţini? Nu ştim. Bănuim, însă, că ei şi numai ei - cei care nu mai simt româneşte - i-au pus pe fugă pe românii capabili de a clădi ceva aici, pentru binele nostru, al tuturor, după 20 de ani de libertate totală.

Acesta nu este un studiu de caz şi nici un manifest. Este o constatare amară şi o interogaţie; un drept la opinie, într-o Românie democratică. Întrebarea „A cui mai este România?“ nu aşteaptă un răspuns. E, pur şi simplu, retorică. Poate fi privită şi interpretată din zeci de unghiuri - fie cu simpatie aprobatoare şi cu înţelegere tacită, fie cu dispreţ ori cu lehamite. De ce ne întrebăm „A cui mai este România“? Pentru că nu ne este indiferent, atunci când ne împiedicăm, zi de zi, de tot felul de bariere inhibante, de suficienţe interminabile, de clişee de rutină; de interdicţii sau selecţii fără criterii corecte. Cu alte cuvinte, un român care ar avea forţa, voinţa, gândul curat şi capacitatea intelectuală de a concepe şi de a propune autorităţilor un proiect benefic pentru ţara în care s-a născut şi unde trăieşte este luat la întrebări: „Ei, cum de ţi-a venit ideea asta?“, „Cine te crezi tu?“. Apoi este invitat, chipurile!, cu gesticulări de ins aferat, să mai treacă pe acolo. După un astfel de „tratament“, omului îi piere nu numai ideea, ci şi plăcerea de a o duce până la capăt. Dacă nu cumva i-o fură altul. Exemple sunt multe, dar pe cine mai interesează „poveştile“ astea, când ţara arde de grija problemelor cu care se confruntă de două decenii?! Şi nu sunt puţine. Lista e nesfârşită, din păcate, pentru noi. Oare le va da cineva de cap? Dezbaterile din mass-media sunt suficient de convingătoare în acest sens. Adică nu ajung dezbaterile şi nici energia revoltaţilor implicaţi în chestiunea cu pricina, la câte capete de acuzare există. Să presu