Situată într-un imobil de apartamente din bucureşti construit la sfârşitul anilor 1930. Din 1922 în Bucureşti a început o adevărată campanie de construcţii, de mai mică anvergură iniţial, dar care s-a intensificat treptat. Criza mondială dintre anii 1929-1933 nu a lăsat urme dramatice, dimpotrivă a impulsionat pe deţinătorii de capital să lanseze investiţii imobiliare de amploare. Atât situaţia legislativă era favorabilă prin scutirea de impozite a noilor construcţii, lege abrogată însă la scurt timp, cât şi prin influenţele occidentale, care au făcut posibilă aducerea celor mai noi tehnologii de construcţie. Numai între anii 1933 şi 1935, volumul construcţiilor autorizate a crescut în Capitală cu 131%, iar între 1933 şi 1935 consumul de ciment a crescut de la 24 la 36.3 mii de vagoane.

PROBLEMA LOCUINŢELOR

Preţurile erau şi atunci prohibitive. O vilă modernă situată pe Ştefan cel Mare colţ cu Vasile Lascăr, pe lângă moara Olmazu, care avea vestibul, hall, un dormitor, sufragerie, baie, bucătărie, oficiu, cămară, closet, spălătorie şi pivniţă, costa 290.000 de lei în anul 1933. În timp ce un apartament în Palatul Societăţii Creditul Minier, situat pe Bulevardul Brătianu colţ cu Batişte, cu o "poziţie unică în Capitală, perspectivă splendidă, plin soare, construcţie solidă, confort ultramodern, rentabilitate asigurată" se vindea începând de la 375.000 de lei. Antrepriza aparţinând lui Karl şi Leopold Schindl.

"S-au construit blockhouse-uri luxoase din beton, marmură şi nichel, în care chiria unui mic apartament este în medie de 5.000 de lei. Salariu mediu al unui funcţionar este de 4.600 de lei, iar al unui muncitor de 4.000 de lei lunar", scria un articol din Buletinul săptămânal în 1937. Articolul dădea o alternativă la Băneasa unde investitori englezi ofereau posibilitatea achiziţionării unei case "cu grădiniţă şi curte, două camere