Apetit pentru violenta amestecat(a) cu umor, binecunoscuta pasiune pentru filme etalata in referinte la “Dirty Dozen” si westernuri spaghetti, un Cristoph Waltz care acapareaza filmul desi Brad Pitt e in acelasi timp surprinzator si la inaltime, la fel ca europenii Melanie Laurent sau Michael Fassbender, cel mai bun Tarantino de la “Pulp Fiction” incoace: cam astea au fost toate punctele, obligatorii, atinse in cronicile unor tipi pe care-i citesc dupa ce vad un film, ca James Bernardinelli sau metafizicianul Roger Ebert. Eu totusi am vazut altceva in “Inglorious Basterds”: influente din Leni Riefenstahl, ambitioasa si talentata actrita si regizoare germana care a mizat pe nazisti - si a pierdut. Riefenstahl este autoarea unor tulburatoare, poetice si tocmai de aceea foarte pernicioase glorificari ale lui Hitler precum “Triumful vointei”, un fel de mega-reportaj de la Congresul Partidului National-Socialist din 1935, care in acelasi timp au scos-o din circulatie dupa razboi, in chip de colaboratoare a Führerului, si au fixat standarde greu de atins in materie de propaganda politica.
In ultimele capitole (asa se cheama) din “Inglorious Basterds” gasim o fascinatie pentru simbolistica nazista care ar fi fost caracterizata drept bizara, daca bizarul n-ar fi nota dominanta a filmelor lui Tarantino. Am senzatia ca fasciile, svasticile, uniformele, zona rosie-stacojie-bruna a spectrului sunt etalate cu o satisfactie secreta care nu e exclus sa aiba de-a face cu succesul de box office al filmului.
“Triumful vointei”, filmul de propaganda nazista, a fost multa vreme pus la index si azi nu e prezentat decat din considerente de studiu, aceleasi din care va propun si eu un fragment. La Leni Riefenstahl, lucrurile aratau cam in felul urmator:
La Tarantino, se petrece ceea ce puteti vedea in promo-ul de mai jos la 0.55 si 1.16:
