Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor: ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărîmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decît să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.
Andrei Plesu, Dilema Veche! De decupat, de arhivat, de recitit!
AVEM TREABA!
Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Ri
