CORESPONDENŢĂ DE LA VENEŢIA
Să recapitulăm: la Festivalul de la Veneţia, ajuns la a 66-a ediţie, singura prezenţă românească se cheamă "Francesca", filmul de debut al lui Bobby Păunescu, care a inaugurat secţiunea Orizzonti (o secţiune competitivă, paralelă cu secţiunea "Leului de aur", incluzînd 23 de filme, cu un juriu separat; dacă juriul mare e condus de cunoscutul regizor Ang Lee, juriul "Orizonturilor" e condus de cineastul spaniol Pere Portabella). Intră în tradiţia Mostrei veneţiene ca, la fiecare ediţie, să fie plantată, cu bună ştiinţă, ceea ce se cheamă "o sămînţă de scandal" - de-ar fi numai faptul că polemicile aferente au un splendid impact publicitar. Aşadar, nici o Mostră fără un mic scandal, e cuvîntul de ordine!
În 2009 fitilul a fost aprins cu un film românesc, care se potrivea mănuşă cu Veneţia şi cu spiritul iconoclast al secţiunii: un film plasat în România, dar în care Italia e o obsesie, un film din care italienii pot afla cum îi văd "ceilalţi", cum îi ironizează "ceilalţi", cum îi caricaturizează "ceilalţi". Şi, judecînd după rîsetele şi aplauzele sălii, s-ar putea spune că şi popoarele au doza lor de masochism! In cîteva replici din film, un personaj aflat la masă în propria bucătărie îi explică fiicei lui de ce nu ar trebui să plece la lucru în Italia: printre altele şi pentru că acolo românii ar fi văzuţi ca nişte "ţigani şi hoţi"(etc), şi tot acolo există una Mussolini, care e o..., şi un primar al Veronei care e şi el un... Ar fi inutil să reproducem aici nişte înjurături spuse de un personaj într-un film de ficţiune, doar că, decupate din context, replicile s-au dovedit incendiare. Să ne imaginăm cum ar fi să vedem la noi un film (albanez, să zicem), în care un personaj, din bucătăria lui, ar încondeia scurt nişte politicieni români.... Nu ar fi un efect delicios? Drept care sala a aplaudat, dar cei doi politicieni
