Îmi place să primesc felicitări. La urma-urmei, un gând bun nu strică niciodată! De pildă, pe 15 august, de Sfânta Maria, mobilul meu a fost burduşit de SMS-uri: 127. Colbul vremii nu s-a aşternut încă pe diploma mea de economist, aşa că mi-am permis să fac, în joacă, o statistică a mesajelor primite. Aşadar, cele mai puţine mesaje, cam 5%, vin din direcţia oamenilor dragi mie. Sunt SMS-urile în care cred, pe care le aştept şi de care mă bucur. Ele nu conţin cuvinte false, nici sentimente fabricate, iar fără ele mi-e tare greu să înfrunt sărbătorile. Apoi vin cam 25 de procente din partea celor pe care profesia mi i-a scos în cale: colegii de echipă, studenţii, foşti invitaţi, sponsori, colaboratori.
Mă bucur să constat că intersectarea vieţii mele cu a lor a produs ceva amintiri plăcute. Această aproape o treime din mesaje mă face să-mi tresară inima la fiecare atenţionare sonoră a mobilului. Vin însă puternic, din urmă, celelate două treimi. Ele adună mesajele trimise de oportunişti către „doamna nevastă de parlamentar” (noua mea funcţie!). Îi ghicesc pe expeditori făcându-şi calcule meschine, înainte de a apăsa pe „send”. Conţinutul acestor SMS-uri nu este neapărat diferit de al celorlalte.
Ba unele sunt chiar mai mieroase, mai înflăcărate. Le recunosc, totuşi, dintr-o mie. Recunosc printre semnatari persoane care ştiu că nu mă-nghit, care ar da totul să mă vadă pe butucii altor televiziuni, pe care-i dor performanţele mele şi-i bagă-n boală audienţa emisiunilor mele. Îmi urează „de bine” duşmani de moarte, gata să schimbe macazul, în ideea că „nu se ştie niciodată”. Îmi sms-ează disperaţi oameni de plastilină, temându-se ca nu cumva să profit de poziţia soţului meu pentru a le face viaţa un coşmar.
Citesc, şi un ochi râde, altul plânge. Şi uite-aşa, treimea dintâi devine mai puternică şi mai importantă decât celelalte d
