Epoca sporturilor pe apă, când talentul şi sacrificiul unor campioni erau de ajuns pentru a ne menţine în top, a apus. Condiţiile pentru practicarea sporturilor pe apă în România lipsesc cu desăvârşire. Nu trebuie nici măcar să fi neapărat un iubitor al acestui domeniu pentru a observa acest lucru cu ochiul liber. Din păcate, lumea s-a obişnuit deja cu această situaţie. Într-o ţară în care o întreagă flotă a dispărut din senin, mai ceva ca în poveştile despre triunghiul Bermudelor, probabil că nimic nu ar mai trebui să te mire.

 Recent, am avut ocazia să asist la Campionatul Mondial de Canotaj de la Poznan. Nu o să vă plictisesc acum cu o comparaţie despre ce mari şi tari sunt polonezii şi ce vai şi amar este de capul nostru în materie de facilităţi pentru acest sport. Ar fi o chestiune de prisos şi probabil nu ar face decât să învârtă şi mai mult cuţitul în rană iubitorilor de canotaj.

Pe moment eşti nelămurit de ce o ţară din fostul bloc comunist, la fel ca şi noi, poate organiza la nivel înalt un asemenea eveniment de talie internaţională, pe când România, o ţară care a dat zeci de campioni în canotaj şi kaiac-canoe, are probleme inclusiv cu desfăşurarea campionatelor naţionale din cauza mitocăniei celor care au vile în preajma lacului Snagov.

Motivele acestei discrepanţe uriaşe ar trebui căutate însă în ograda noastră.

Timp de câteva decenii ne-am furat singuri căciula şi, culcaţi comod în fotolii, ne-am simţit mândri că suntem români atunci când legende ca Ivan Patzaichin sau Elisabeta Lipă făceau ca imnul României să răsune în toate colţurile planetei. Epoca romantică a sporturilor pe apă, când talentul şi sacrificul unor campioni era de ajuns pentru a ne menţine în top, a apus însă demult, iar noi riscăm să dispărem din elită în stilul dinozaurilor din Jurasic. Indolenţa autorităţilor riscă să ne scufunde în ano