În plan intern, regimul comunist, cu determinism-structuralismul său, a privit economia naţională ca pe o superfabrică, înlocuind piaţa prin planul de stat unic obligatoriu şi ambiţionând să subordoneze cererea ofertei. La scară universală, însă, concepţia economiei de piaţă s-a păstrat, cu menţiunea că piaţa mondială a fost modelată politic cu instrumentele oferite de bipolarism în condiţiile Războiului rece. Prăbuşirea sistemului mondial bipolar a lăsat brusc România fără o mare parte din piaţa pe care îşi bazase dezvoltarea. Aceasta a fost cauza unui şoc nu numai economic, ci şi cultural.
Pe de altă parte, falimentul autarhiei comuniste le-a reamintit românilor că, ţinând seama de mărimea resurselor lor, ei pot avansa în istorie în timp real doar ataşaţi unui tren cu o locomotivă modernă. De aici consensul naţional postcomunist privind integrarea europeană şi euroatlantică. În ciuda a ceea ce se credea însă, politicile de creştere şi cele de integrare nu au coincis. Spre a se putea cupla cu trenul occidental, vagonul românesc trebuia să îşi micşoreze dimensiunile; economia românească să se contracte. Restructurarea şi reculul economic care au urmat au şocat, la rândul lor, atât sentimentul de mândrie naţională, cât şi pe cel de securitate.
În compensaţie, România a fost "inundată", mai ales după 2000, de importante capitaluri externe. Ele erau cârligul cu care vagonul carpato-danubian se lega de locomotiva euroatlantică, dar şi sursa unei bogăţii cu caracter tiranic şi pervers. Efectele agregate ale acestor procese au intrat în conştiinţa publică, în primul rând, la nivelul "geografiei": peisajul naţional s-a schimbat, acoperindu-se de munţi defrişaţi, ruine de fabrici, acareturi agricole părăsite, câmpii deşertificate; în peisajul rural au apărut atât "pagodele" cleptocraţiei rome, cât şi vilele mediteraneene sau tiroleze la scară