În toamna lui 1989, Carmen Munteanu îi scria surorii ei: "Astăzi tata mare a plecat la băi. Pe mine nu m-a luat, deoarece n-a găsit loc. Dar mi-a promis că acolo se poate rezolva şi ne dă telefon dacă rezolvă. Eu şi Gelu (tatăl) am fost ieri la Turnu Măgurele. M-am tuns cam scurt, dar până începe şcoala sper să-mi crească. Am fost pe la tanti Victoria, unde am stat cam vreo patru ore. Am băut patru sticle cu «Pepsi» şi mi-a fost cam rău.
În Turnu ne-am întâlnit cu băiatul lui tanti Florica (sora bunicii), Valeriu. Acesta este un zugrav de talie mondială. De fapt, el face pe pereţi tot felul de romburi, lucrează în calciu. A lucrat şi la «Casa Albă», la Bucureşti, a stat la nea Pavel şi am auzit că i-a făcut o sufragerie de toată frumuseţea.
La plecare mi-a dat şi 100 lei". Carmen avea 13 ani şi urma să treacă în clasa a VIII-a; ea şi-a amintit cum a plecat până la urmă la Olăneşti. "În familia noastră era o tradiţie ca în fiecare vară să plec cu bunicul la băi. Călimăneşti, Căciulata, Herculane, Slănic Moldova erau destinaţiile de tratament pe care le alegea bunicul. În anul acela, părinţii au considerat că sunt destul de mare ca să mă urce la trenul de Râmnicu Vâlcea, unde urma să mă aştepte bunicul. El plecase cu câteva zile înainte să-şi ocupe camera şi să vadă dacă poate să rezolve cumva să pot veni şi eu.
Tata mare se cazase la Vila 20, unde, coicidenţă, la recepţie lucra o cunoştinţă de-a lui din Vârlezi, satul din Galaţi unde se născuse. Femeia nu a putut să-i rezolve să obţină o cameră singur să mă aducă şi pe mine, în schimb s-a oferit să mă primească la ea în gazdă, în Olăneşti sat, care era la câţiva kilometri de staţiune. Problema cazării fiind rezolvată, părinţii m-au pus la tren. Pe vremea aceea, locuiam într-un sat din Botoşani, dar veneam la bunici la Putineiu de Teleorman. Ca să ajung la cea mai apropiată