În toamna anului 1989, în "Albumul literar gastronomic", editat de Viaţa românească, ne puteam delecta cu mai multe articole despre vin. Unul dintre ele se numea "Agurida", în care citeam: "A venit vremea marilor melancolii. Vor urma stăruitoare păreri de rău. Le şi vezi coborând de prin podgorii. Ce anume îţi şopteşte nu frunza de mohor, nici floarea de mărăcine, ci foaia de viţă, care împarte cu varza rolul de a înfăşura sărmăluţele, iar cu frunza de smochin împarte cinstea gravă de a nu divulga ochilor un mister?... Iată că ciorchina, din care fiecare boabă e un sfârc, a devenit un element însemnat în preocupările omeneşti. De mai demult, pare-se, ibovnicii s-au bizuit pe talentul şi de-a sugera o convingere - ca şi pe discreţia dânsei - căci i se încredinţează misiunea de a mijloci o întâlnire: Strugurele greu de vie? Spune badelul să vie!" La idealizarea "zemii de ştir", cum îi spun vâlcenii, au contribuit în mod indirect nuveliştii şi poeţii. Băuturile acre, mai mult dătătoare de ceartă decât de o chelchelire sentimentală, ei le asociau cu prezenţa unei hangiţe frumoase, cu sau fără hangiu bătrân, dar în nici un caz econoamă cu graţiile ei.
În "Cu vorbe bune", admirabila odă bahică şi erotică a lui Petöfi, un flăcău îi aruncă hangiţei următoarele dojeni: "Hei, leliţo deşuchiată, cin'te puse crâşmăriţă? Vinu-i aguridă goală, nici n-aduce a rod de viţă". Autorul articolului, Barbu Lăzăreanu, se întreba: "Ce-o fi crezând Direcţia vinicolă de pe lângă Ministerul Agriculturii despre dragoste? Despre zeama de aguridă credă, de bună seamă, că face gura pungă". El continuă: "În orice caz, dragostea şi vinul trebuie despreunate! În acest sfat intră o grijă cu adevărat părintească pentru generaţiile viitoare. Precum scrie şi în Biblie: părinţii au mâncat aguridă şi dinţii feciorilor s-au strepezit".
Un alt articol pe aceeaşi temă este "
