Optzeci şi patru de mii de oameni aplaudă în picioare. Iluzia binelui se înfiripă într-un ocean de ochi strălucitori.

Pe gazon înaintează un bărbat blond, pieptănat cu grijă, care ţine de mână două fetiţe zâmbitoare. Are câte o ghiulea de emoţie prinsă de fiecare picior. Se îndreaptă spre locul din centru unde aşteaptă, ca nişte popice ale gloriei, trofeele pe care şi-a lipit buzele în zece ani şi 371 de meciuri. Lumea înteţeşte aplauzele când pe ecranul uneia dintre tribune apar faze de joc cu omul de pe gazon.

Camera TV n-are milă şi culege sadică începutul unei lacrimi. Blondul nu se poate şterge la ochi, nu se poate ascunde de indiscreţia pisăloagă a televiziunii. Şi poate nici nu vrea. În fond, e momentul lui. Momentul când publicul ridică pancarte pe care scrie „Inolvidable”. Momentul când preşedintele îi prinde la rever insigna cu aur şi dia mante a clubului. Momentul când lumea nu se mai uită la altcineva.

Consumată în zece minute, festivitatea de despărţire a lui Michel Salgado de madrileni lasă loc meciului de prezentare a lui Real. Vitrina străluceşte din nou, acum ca sfidare a crizei: Kakà, Cristiano Ronaldo, Benzema, Xavi Alonso, Albiol. Partenerul, FC Rosen borg, e un musafir cuminte, care nu deranjează şi nu compromite protocolul. Real învinge cu 4-0, ceea ce nu contează absolut deloc. Rămân în continuare cu gândul la felul cum a început seara. Optzeci şi patru de mii de oameni - cam cât adună o echipă românească de mijloc într-un tur de campionat - înfloresc sub vocea lui Placido Domingo.

Stadionul, locul prin care alţii (îi ştiţi bine) înţeleg devălmăşie vocală, defulare şi curajul laş pe care ţi-l insuflă apartenenţa la gloată, se lasă în stăpânirea unui singur glas. Înainte de pasele lui Raul cu Diarra, înainte de exerciţiile de detentă ale lui Granero şi Garay, asistenţa gustă „Nessun dorma” şi î