Pe lângă atâtea năstruşnicii cu care ne-au obişnuit guvernanţii noştri, acum avem şi varianta trei în unu (3x1) a programului „Rabla“. După ce, în anii precedenţi, dealerii auto au primit - la spartul târgului (piaţa auto este saturată la nivel mondial) - un ajutor nemeritat prin intermediul taxei presupuse de mediu, acum aceeaşi industrie beneficiază de atitudinea binevoitoare a statului. În prim-plan, de data aceasta, programul „Rabla“. Demarat în 2005 în România, când prim-ministru era fostul şef al importatorilor de automobile, acest tip de program a fost, între timp, implementat şi în statele dezvoltate, unde producătorii gâfâie în absenţa cererii, după ce piaţa mondială a fost inundată de maşini în ultima decadă.

Prezentat ca un model de succes, după ce sumele puse la dispoziţie de autorităţi (trei miliarde USD în SUA şi cinci miliarde de euro în Germania) au fost epuizate, programe de genul „rabla“ sau „cash for clunkers“ sunt tot mai des aduse în discuţie ca posibile modalităţi de contracarare a crizei. În contextul unei deflaţii naturale pe pieţe saturate, ajutorul este cât se poate de binevenit pentru firmele producătoare sau pentru dealeri, dar nu ştim cât este în beneficiul pe termen lung al economiei. Supraîndatorarea populaţiei, numărul mare de maşini personale (în SUA sunt familii care au şi câte trei-cinci autoturisme şi camionete), existenţa unor flote supradimensionate la nivelul unor companii cu activitate în curs de restrângere, numărul mare de renunţări la leasing-uri, oferta uriaşă în pieţele de second hand sunt fenomene care ne spun deopotrivă că piaţa auto este saturată şi că, momentan, producătorii trebuie să ia o pauză.

Este exact ce nu vor să audă nu numai multinaţionalele din industria auto, dar şi autorităţile guvernamentale, legate de vechiul statu quo şi conştiente de durerile unor reforme structurale asupra unei ramuri deloc