După ce larma şi praful cauzate de prăbuşirea sistemului financiar global s-au mai aşezat, după ce băncile, bursele de valori şi guvernele din lumea întreagă şi-au mai revenit un pic din şoc şi s-au retras să-şi oblojească - care cum poate - rănile, a prins contur un mare semn de întrebare: cum de niciuna dintre minţile strălucite ale capitalismului nu a întrevăzut pericolul, cum de nu a tras nimeni un semnal de alarmă mai devreme? Eficienţă şi perfecţiune Până nu

După ce larma şi praful cauzate de prăbuşirea sistemului financiar global s-au mai aşezat, după ce băncile, bursele de valori şi guvernele din lumea întreagă şi-au mai revenit un pic din şoc şi s-au retras să-şi oblojească - care cum poate - rănile, a prins contur un mare semn de întrebare: cum de niciuna dintre minţile strălucite ale capitalismului nu a întrevăzut pericolul, cum de nu a tras nimeni un semnal de alarmă mai devreme?

Eficienţă şi perfecţiune

Până nu demult, economiştii americani se felicitau pentru succesul de care se bucura tagma lor profesională. Acest succes era - credeau ei - atât teoretic, cât şi practic. Pe partea teoretică, disputele interne erau considerate ca fiind rezolvate.

În 2008, într-o lucrare care analiza climatul macroeconomic, economistul şef al FMI, Olivier Blanchard, declara că lucrurile stau bine şi că în sfârşit s-a atins o viziune de ansamblu asupra economiei.

Anul trecut, această viziune, împreună cu economia globală, s-a prăbuşit.

Încredere oarbă în economia de piaţă

Ceea ce ar fi trebuit să ridice întrebări este încrederea oarbă în economia de piaţă. Economiştii ajunseseră să fie convinşi de faptul că piaţa este stabliă în mod structural şi că acţiunile şi alte bunuri sunt întotdeauna evaluate corect ca preţ.

Singura divergenţă de opinie era între cei care insistau că economiile de piaţă nu se dereglează niciodată şi cei