Santajul justiţiei la adresa statului e inacceptabil.

Legea unică de salarizare a bugetarilor nu mulţumeşte pe aproape nimeni, ceea ce nu e de mirare. Unii sunt supăraţi că legea nu face destul, păstrând încă prea mari discrepanţe, alţii că legea a făcut prea mult, reducând privilegiile salariale ale categoriei proprii. Dintre toţi însă atitudinea cea mai îngrijorătoare şi mai inacceptabilă au avut-o unii dintre cei mai privilegiaţi bugetari – judecătorii. Nesupunerea civilă la care au recurs, în ultimele zile, este un veritabil scandal.

Căci nu este vorba numai despre una dintre cele mai bine plătite categorii de bugetari, de la care se cerea, în timpuri de criză, o uşoară temperare a pretenţiilor la sporuri exorbitante. Ne referim la o categorie ce formează un stat în stat, aproape complet autonom de rest, guvernat autist de CSM, organism ales de magistraţi. Da, veţi spune, dar aceasta e condiţia independenţei justiţiei. O fi, dar noi nu am prea văzut-o până acum. Care sunt marile isprăvi de până acum ale justiţiei române, atât de arogantă încât închide sălile de judecată, dacă i se taie câteva milioane de lei vechi din salariu? Faptul că niciun proces al vreunui înalt demnitar nu a fost încheiat cu o condamnare sau o achitare definitivă? Că soluţiile diferitelor instanţe ce se pronunţă în acelaşi caz se bat adesea cap în cap? Că numeroase procese sunt întrerupte, admiţându-se mereu excepţii de neconstituţionalitate? Că procesele trenează nepermis de mult? Că atâţia infractori au fost eliberaţi din arestul preventiv pe tot felul de motive suspecte, numai pentru ca să recidiveze puţin mai târziu?

Că se judecă, de regulă, formalist şi rigid, cu teamă de a intra în fond, în maniera moştenită de la regimul comunist? Că nu au fost judecători sancţionaţi pentru grave erori ce au costat România scump la CEDO? Nu e raport pe justiţie al Comisiei Europen