Cea mai controversată apariţie editorială a acestei veri a fost, de departe, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian de Marta Petreu, publicată la Editura Polirom. Am urmărit comentariile din presă sau de pe formuri - de la adeziunea totală a lui Ion Bogdan Lefter şi elogiile nuanţate ale unor Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Doru Pop sau D. Ţepeneag până la masiva demontare epistolară semnată de Ioana Pârvulescu, la rezervele lui Andrei Cornea şi ale Ioanei Orleanu sau la diagnosticul de „fraudă istorico-literar㓠al lui Mihai Iovănel –, iar lectura cărţii mi-a produs aceeaşi senzaţie de duş scoţian. Sigur, cunoşteam explozivele fragmente publicate în avanpremieră, începând cu cel din Româ­nia literară.

Ştiam mai de mult că la începuturile sale autorul Accidentului fusese un entuziast „năist“, nu un „democrat“, iar pe când mă ocupam de contextualizarea primului val avangardist românesc am avut ocazia să-i parcurg, în colecţia revistei Contimporanul (rubrica Povestea vorbei) şi în unele numere din Cuvântul anilor 1929-1932, articole comprehensive la adresa lui Mussolini şi pledoarii antipoliticianiste în favoarea „încadrării tineretului“ pe modelul corporativ al fascismului italian. Sub acest aspect, lectura studiului semnat de cunoscuta poetă şi eseistă clujean㠖 unul dintre cei mai acuţi istorici autohtoni ai ideilor „tinerei generaţii“ interbelice – nu a constituit o revelaţie pentru mine.

Multă vreme despre Sebastian s-a tăcut „pe bucăţi“ şi s-a vorbit pe la colţuri. În perioada regimului comunist, când chestiunea antisemitismului româ­nesc fusese pudic îngheţată, Sebastian a fost recuperat ca romancier sentimental (prin Oraşul cu salcâmi şi Accidentul), ca dramaturg de succes şi, selectiv, ca publicist literar-cultural, titluri precum De două mii de ani şi „dosarul de pres㓠din Cum am devenit huligan sau chiar proza eroti