Intr-un fel, era de asteptat ceea ce s-a intamplat cu Legea educatiei. Numindu-i in comisia care sa negocieze versiunea finala a textului de lege pe ministrul Educatiei (PSD) si pe expertul comisiei prezidentiale (PDL), cateva lucruri trebuiau sa se intample cu necesitate. Primul era acela ca lupta intre cele doua viziuni asupra reformei in domeniu se ducea numai intre doi oameni cu partizanate de partid. Oricat de bine instruiti si de bine intentionati in domeniu, nici doamna Andronescu, nici Mircea Miclea nu puteau exprima puncte de vedere discordante in raport cu programele partidelor carora le sunt atasati. Ceea ce rezulta la final nu putea fi deci decat un "sos de coalitie", indiferent daca raportul intre sugestiile unuia si ale celuilalt era de 50%-50% (versiunea echilibrata, denotand puteri persuasive egale ale PSD si PDL) ori de, sa zicem, 90%-10% (versiunea voluntarismului politic, visata de multi, in care unul dintre cei doi parteneri de guvernare se impunea suveran si nestingherit asupra celuilalt).
Un lucru este sigur insa: in oricare dintre versiuni – deci si in cea adoptata, in cele din urma – ultimul cuvant si-l spune nu expertiza, ci politicul. Or, unul dintre scopurile reformei era tocmai protejarea invatamantului de imixtiunile politice.
Daca s-ar fi dorit sa se dea macar un semnal ca lucrurile stau altfel si ca in aceasta confruntare – de viziuni si de idei, in intentie – primeaza interesul national si cel al beneficiarilor actului de invatamant, s-ar fi numit un al treilea membru in comisie. El putea fi oricare dintre liderii de opinie ai tarii, de la patriarh pana la un comentator al vietii publice sau un lider de ONG preocupat de chestiunile arzatoare ale educatiei; ba chiar si un judecator sau un militar, oameni care, prin natura functiei lor, nu fac politica. Acest semnal nu s-a dat insa, iar rezultatul, cu noutatile si
