Expoziţia „Spiru Vergulescu“ este deschisă la Galeria Cercului Militar din Bucureşti până la 17 septembrie. Cu caracter retrospectiv, evenimentul este în primul rând un omagiu adus artistului prea devreme dispărut, de la a cărui naştere se împlinesc 75 de ani. Vizita în expoziţia Spiru Vergulescu degajă o dublă nostalgie: a timpului scurt de la plecarea definitivă a artistului (doi ani) şi a celui mai îndepărtat în care străzile oraşelor pictate de el au dispărut şi ele. Cea mai mare parte a tablourilor expuse sunt peisaje citadine din Bucureşti, din Slatina, din alte oraşe româneşti sau străine. Au toate un aer comun, datorat nu uniformităţii peisajului, ci sentimentului straniu generat de lipsa personajelor, a agitaţiei străzii.

Poezia lor este una metafizică, în sensul curentului ivit în Italia avangardei artistice. Spre deosebire de acelea însă, o blândeţe transpare de dincolo de zidurile caselor, din serpentinele străzilor. Nu sunt, în pofida localizării lor exacte, documente ale unei vremi, ci mărturia stării de spirit a artistului în faţa spectacolului lumii. Din când în când, două siluete se conturează pe drumul înzăpezit. Cel care l-au cunoscut pe artist îi recunosc, după exotismul veşmintelor, pe Spiru şi pe soţia lui Gunka.

Un  cuplu  exotic

Cele două personaje, pictorul şi soţia lui, muziciana oarbă Gunka, apar şi în câteva portrete. Expoziţia este dominată de un  „Autoportret cu beretă roşie“, beretă de pictor, însemn nu numai al ocupaţiei celui portretizat, dar şi al estetismului cu care acesta a gândit şi a creat, de-a lungul timpului, „costumaţia“ lui şi a soţiei sale, costumaţie care îi recomanda drept unul dintre cuplurile exotice ale Bucureştiului.

Dar, mai presus de asta, autoportretele sunt o profesiune de credinţă a celui împătimit de frumuseţea lumii şi de o anumită estetică potrivit căr