Am încheiat o primă săptămână de Festival „Enescu“. Cei mai pasionaţi dintre noi. Majoritatea concertelor au fost la Ateneu şi au frecventat extremele: fie muzica nouă, cu propuneri mai academice sau extrem avangardiste, fie muzica veche, un secol al XVII-lea, revizitat în veşmântul instrumentelor originare. Cele 14 ansambluri camerale şi orchestre care au propus în cinci concerte o panoramă a muzicii româneşti a secolului XX şi început de XXI au atras la Ateneul Român un public divers, mai numeros sau mai... cameral (a existat şi un grup de turişti străini care a venit special pentru acest „festival în festival” de muzică românească). Creatorii români au rămas totuşi şi de această dată cu ideea că sunt persecutaţi prin această izolare în program.
Personal, consider că este un serviciu făcut muzicii româneşti faptul că este inclusă într-un festival de popularitate şi tocmai în aceste concerte speciale. De ce? Pentru că, dacă ar face parte din programe obişnuite alături de opusuri celebre clasico-romantice, s-ar bucura, poate, de aplauze politicoase, dar ar fi uitate imediat. Pe când, astfel, au şansa unui public care vine în mod special pentru această muzică, fie că este format din specialişti sau din curioşi.
La polul opus, dar având într-o anumită măsură potenţial pentru un public la fel de curios în faţa unei muzici aproape necunoscute până acum trei decenii, se situează concertele de muzică veche, care la această ediţie sunt presărate pe întreg parcursul festivalului.
Am avut plăcerea de a-l degusta pe primul, susţinut de o orchestră italiană care există din 1985 în diverse formule, Il Giardino Armonico, ansamblu dirijat de Giovanni Antonini, cu un încântător program preclasic - Antonio Caldara, Biagio Marini, Claudio Monteverdi, Antonio Vivaldi, Francesco Conti, Johann Georg Pisendel, Sigmund Leopold Weiss, Giovanni Batt
