Ne place sa credem ca suntem un popor ospitalier. Ne laudam cu asta cand ne simtim bine intre noi, cu un paharel de plum brandy sub nas, si apoi uitam imediat, cand ne trezim in fata unui strain.

Zilele trecute am venit iarasi de la Constanta cu un autocar; sunt patru firme bucurestene care au profitat de incremenirea lucrarilor la caile ferate, pe ruta Bucuresti-Constanta, si la toate povestea e aceeasi: confort precar, intarzieri, soferi cu bata marlaniei pe umar. In masina a urcat la un moment dat un francez, care intreba, in franceza, despre „un grand vélo”. Soferul l-a repezit de pe scara: „don’t speak, don’t speak, da-te, ma, jos!”. Apoi, catre pasageri: „Sa-i spuna unu’ astuia sa se dea jos!”.

Francezul era un batranel cu ochelari si cu o pelerina de ploaie; nu a inteles ce i-a strigat soferul, dar cu siguranta a priceput gesturile violente si s-a dat jos. Il astepta sotia sa, tot cu ochelari si pelerina, care se ranise la o mana si sangera; nimeni nu-i baga in seama. Am coborat sa-i ajut si am priceput ce doreau - voiau sa stie daca isi pot urca bicicleta dubla in autocar, cat costa biletul pentru bicicleta si la ce ore sunt autocare spre Bucuresti, dimineata. Traind in Romania, n-am putut sa le dau un raspuns cert la nici una din aceste trei intrebari. Soferul a catadicsit, totusi, sa le transmita francezilor prin mine o jumatate de lamurire: „Sa-ntrebe, dom’le, la autocar dimineata, poate o sa le ia careva bicicleta. Da sa stii ca nu-i treaba mea sa le zic asta!”.

Pe aceeasi ruta, pe la inceputul verii, intr-un alt autocar (am putea foarte bine sa le numim „autocarele groazei”) a urcat un grup de francezi care mergeau de la Bucuresti la Constanta. Erau niste baieti tineri, care s-au instalat in spatele masinii pentru a ramane impreuna. Trei dintre ei au gasit locuri pe bancheta din spate, unul langa altul. Desi autobuzul era