Încă nu m-am decis dacă, în politică, Crin Antonescu este politician sau doar un bărbat manierat. Ce anume îmi alimentează indecizia? Voi fi cât se poate de precis: disproporţia dintre practică şi informaţie teoretică. Ca politician, liderul naţional-liberalilor nu pare a deţine în prezent cota minimă de fanfaronadă şi demagogie patriotică pentru a smulge voturi electoratului român.

Deoarece, trebuie să admitem, şarada ultimelor două alegeri electorale ne-a demonstrat că alegătorul român încă mai este dependent de existenţa unor personaje politice dresate iliescian, care şi-au câştigat notorietatea prin intermediul unor biografii tumultoase în materie de funcţii, nevroze anticapitaliste, scandaluri, populisme, alianţe, delapidări şi xenofobii (vezi simpatia constantă pe care o atrage gargara peremiştilor). Bineînţeles, toate astea întărite şi de prezenţa unui profil fiziologic profund mioritic, ce poate garanta prezenţa unui spirit justiţiar, care va trimite la răcoare artizanii corupţiei din ultimii 20 de ani: înălţime atletică, gabarit sănătos, rotunjor, frizură decentă şi aer de om dintr-o bucată, de-al poporului, preferabil să fi crescut în poala bunicii de la ţară, cu care se poate discuta, nu un ţâfnos cu apucături academice.

Or, Crin Antonescu, deşi la capitolul frumuseţii fizice nu pare a avea vreun rid anapoda, un dinte strâmb sau o pleoapă lăsată care i-ar putea da planurile peste cap, în schimb la cel al practicii va întâmpina probleme serioase. În primul rând, din 1997, de când a fost învestit în funcţia de Ministru al Tineretului şi Sportului, şi până în 2009, de când s-a metamorfozat într-un promotor bombastic al unei ultra-democraţii...de uz extern, dacă pot numi astfel tactica lui, Crin Antonescu nu s-a remarcat prin nimic. De parcă a huzurit într-un somn de cenuşăreasă. A venit la serviciu şi a plecat de la serviciu şi s-a peri