Un spectacol agreabil, care are avantajul de a fi prima noutate a stagiunii bucureştene. „Fantoma, dragostea mea“ a deschis „light“ seria de spectacole ale Teatrului Metropolis, fără a avea mari ambiţii artistice. Scoate din amorţeală scena, imediat după vacanţă, fiind devorat imediat de publicul care a aşteptat prea mult deschiderea stagiunii. Cu toate acestea, face doar pârtie pentru producţiile cu adevărat importante care vor ieşi la teatrul condus de George Ivaşcu.
Piesa scrisă de Noël Coward şi regizată de Şerban Puiu este peste „Pijamale“, o altă producţie din repertoriul de la Metropolis, pentru că este jucată/scrisă mai bine.
Un actor grăbit să fie bun
Divertisment situat doar cu o treaptă peste etajul facil şi periculos al teatrului de gen, „Fantoma, dragostea mea“ se salvează printr-o singură interpretare cu adevărat remarcabilă. Marius Florea Vizante ţine publicul în mână tot spectacolul, fără să-şi supraliciteze rolul.
Îşi jonglează personajul din ocheade fatale şi stângăcii mucalite, stăpâneşte eficient partitura şi apucăturile ridicole ale personajului, este spontan fără a încălca vreo regulă şi improvizează cu un curaj profesionist. Vizante este cel mai puternic motiv pentru care trebuie să vedeţi acest spectacol. Îl secondează Gabriela Popescu, un medium dezordonat şi autist, o apariţie exuberantă şi înviorătoare.
Monica Davidescu face cuplu bun cu Vizante şi a înţeles că trebuie să rămână în umbra lui, fără să-i fure prim-planul. Iar Alexandra Velniciuc pozează din nou în rol de divă fatală. Îşi foloseşte tot arsenalul de seducţie, dublându-şi rolul din „Pijamale“. Îl trage la indigo, mizând iarăşi pe frumuseţe în detrimentul unui rol de compoziţie.
„Fantoma, dragostea mea“ nu este vreo capodoperă regizorală, ci doar o modalitate prin care un regizor îşi poate lăsa