România este de-acum un stat democratic, aşa se spune. Dar ce înseamnă un stat democratic fără o societate civilă? Ce înseamnă un stat democratic fără vocile cetăţenilor săi? Un stat lăsat exclusiv la bunul plac al politicienilor. Fireşte, cetăţenii îşi deleagă puterea, dar mandatarii lor ajung, în absenţa unei atitudini civice care să-i sancţioneze, să facă aproape cam tot ce le trece prin cap. Traian Băsescu poate să-şi ia cuvintele înapoi, pentru că promesse n’oblige pas. Ce dacă le-a promis profesorilor utopica mărire de salariu, ce contează o mică minciună electorală pentru un mare om de stat? Ce dacă e criză? Politicienii se războiesc în continuare şi ignoră problemele reale. Iar societatea civilă tace. După atîţia ani de plecat capul în faţa puterii, românului i-au pierit şi vocea, şi atitudinea. Mai mult, a uitat să fie cetăţean, a uitat că aparţine cetăţii şi s-a dat deoparte, mulţumindu-se cu dreptul de a se uita pierdut la televizor. A fi concret cetăţean presupune şi o responsabilitate, o atitudine faţă de ceea ce se întîmplă în jur. Pasivitatea, lipsa de implicare, e tot ce poate fi mai rău pentru un stat fraged, cum este al nostru. Desigur, există asociaţii, fundaţii, organizaţii non-guvernamentale, dar ele sînt puţine şi slabe. Ar mai fi intelectualii, formatorii de opinie. Numai că vizibilitatea lor nu e folosită pentru a se distanţa, a critica, a sancţiona tot ceea ce merge prost sau lezează drepturile cetăţenilor. Creditul lor e folosit deseori chiar în detrimentul societăţii civile. Girul acordat de intelectuali şi jurnalişti, adică de formatorii de opinie, unor politicieni riscă să le aducă mari deservicii şi lor, şi societăţii civile în numele căreia vorbesc. Formatorii de opinie înregimentaţi induc tendinţe de vot, opinii, susţin necondiţionat oameni politici care fac gafe. Singura politică pe care au dreptul s-o practice formatorii de o