În blocul în care locuiam înainte de Revoluţie, într-un apartament de două camere, vieţuia familia Grigore. Ea pe la 50 de ani, învăţătoare într-o comună apropiată de oraş, el, inginer la o fabrică de pâine. Nu aveau copii, doar un şoricar, Patrocle, de care eram sigură, băgam mâna în foc chiar, că e acelaşi din "Dumbrava Minunată". Numai că nu înţelegeam de ce nu e şi Lizuca pe lângă el. Dar asta este altă poveste.

Interesant este că sâmbăta, domnul Grigore devenea vânător. Pantaloni şi haină verde, pălărie cu o frumoasă pană de fazan, o puşcă aşezată într-un toc din piele şi o tolbă în care nu reuşisem niciodată să-mi bag nasul. (Pe vremea aceea eram doar un copil foarte curios, iar Doamna Grigore, îndrăgostită de copii, ne lăsa să ne jucăm cu Patrocle sau cu jucăriile unui nepot care mai venea din când în când în vizită). Cu siguranţă, familia Grigore nu a dus niciodată lipsă de carne şi nu prea cred că i-am văzut vreodată stând la coadă pentru asta. Găsiseră o modalitate de a-şi asigura toate cele necesare, apelând la o metodă veche de când lumea: trocul între cunoştinţe. Ei aveau vânatul, alţii untul, brânza, uleiul sau cosmeticele de calitate. Păcat că nu se puteau împuşca şi găinile că altfel ar fi dus-o şi mai bine! Cerere şi ofertă.

Ei bine, într-o zi bate la uşă doamna Grigore şi îi dă mamei un pachet înfăşurat în foaie de ziar. Înăuntru, evident, un... iepure. Fără blană, desigur, căci mai erau necesare câteva piei pentru a fi gata o frumoasă haină lungă, cu nasturi mari, aşa cum era la modă. Aşa că a început agitaţia. Iepurele se poate face ca orice carne de porc, vită sau pasăre? O să le placă copiilor? Să mai invit pe cineva la masă? Cert este că, apelând la cunoştinţe, s-a găsit cea mai bună reţetă, care nu necesita procurarea unor ingrediente speciale (pe care oricum nu cred că le-ar fi găsit în timp util, înainte de a se stric