10 septembrie 1989, ora 8:00, portul Galaţi. E ceaţă de toamnă în oraş şi pe Dunăre. Ceaţă de abia se vede Cotul Pisicii, limba aceea de pâmânt cu un pâlc de copaci pe ea, după care pare să se piardă fluviul, atunci când te uiţi de pe malul Galaţiului spre cel tulcean. Dar acolo, în "cot", e ceaţă şi-n zilele călduroase de vară, nimic ce ar putea speria un marinar de prin părţile locului.
Ultimii întârziaţi se urcă pe vaporul "Mogoşoaia" transpiraţi, dar mulţumiţi că l-au mai găsit la mal. Ar fi trebuit să se desprindă de malul gălăţean la 8:00 fix, cum zice orarul din port, însă ceaţa îi făcuse pe cei de la Căpitănie să mai amâne plecarea. Pe la 8:10, când ceaţa se ridică, începe să se vadă deja binişor celălalt mal, vaporul pleacă spre satul Grindu ori Pisica - aşa cum îi spun oamenii locului - în cursa lui zilnică. Un drum scurt, de vreo 10 km, pe care-l făcea de trei ori pe zi, dus-întors. Călătoria cu vaporul de la Galaţi la Grindu, care e în aval, durează 30 de minute.
"Mogoşoaia" era un feribot - spunea presa străină în 1989. Noi îi spuneam "pasager", pentru că ăsta era rolul lui: să transporte pasageri şi arăta departe de ideea de feribot. Pentru cei care mergeau cu el, era varianta pe apă a "ratei" ponosite care se târa spre şi din satele româneşti. În dimineaţa aceea se urcaseră pe vapor, ca să meargă la Grindu, aproximativ 231 de persoane. Aproximativ, pentru că numărătoarea s-a tot schimbat de-a lungul anilor. Mulţi localnici din Grindu spun că ar fi fost mult mai mulţi oameni pe vapor şi că acesta obişnuia să circule supraîncărcat. Datele tehnice ale navei arătau că "Mogoşoaia" putea transporta în condiţii de siguranţă până la 300 de persoane.
Goniţi de frigul dimineţii de septembrie, cei mai mulţi pasageri se îngrămădiseră în cabinele de clasa a II-a. Femei, bărbaţi, dar şi mulţi copii, căci ce copil ar fi
