- Editorial - nr. 374 / 10 Septembrie, 2009 Aflandu-ma, ca ziarist, de la inceputul anilor '90, in prima linie a luptei impotriva iredentismului si separatismului maghiar, care inca de la acea vreme dorea sa schimbe harta Romaniei, faramitand-o cu orice pret, mi-am pus deseori intrebarea: oare pana unde vor intinde acestia coarda si daca, odata si odata, nu vor obosi in demersurile lor, renuntand la visele lor aberante demne de epoca Evului Mediu? Stim foarte bine ca planurile lor, imediat de dupa decembrie 1989, au fost diabolice, iar sprijinul din partea patriei-mame, Ungaria, cat si a diasporei unguresti din America, a fost puternic. De aceea, au jucat tare inca din primele zile ale lui 1990, luand in calcul trei variante pentru care au pregatit si logistica necesara. Prima si cea mai aberanta a fost ocuparea teritoriului Transilvaniei prin invazia armatelor ungare, motivata de "genocidul" ce avea sa se produca, chipurile, asupra populatiei maghiare, autorii fiind, evident, romanii. A doua varianta avea in vedere ruperea Ardealului de Romania si crearea unui stat autonom, iar a treia, enclavizarea unei parti a Romaniei cu o populatie majoritara maghiara, adica, crearea unei Ungarii Mici pe teritoriul Romaniei, dupa fostul model, dar perfectionat, al Regiunii Autonome Maghiare din deceniul anilor '50 al secolului trecut. Daca primele doua proiecte nu puteau fi duse la indeplinire decat in situatia unei revizuiri de proportii a granitelor Europei, revizionistilor maghiari nu le-a mai ramas la indemana decat ultima varianta, de faramitare a tarii din interior, ultima lor gaselnita fiind infiintarea Tinutului Secuiesc considerata formula adecvata pentru acest proiect. Fara a renunta vreodata la unul din variantele enumerate mai sus, revizionistii maghiari constituiti la vedere in cele cateva formatiuni politice controlate de UDMR (Partidul Civic Maghiar, Consiliul