Călătorului ajuns la Bologna i se dezvăluie lesne scenografia pitorească, locuri precum Piazza Maggiore, cu impunătoarea bazilică San Petroniu şi cele trei palate (dei Banchi, dei Notai şi d’Accursio), stradelele cu geometrie sinuoasă şi galerii umbroase, cele două turnuri faimoase (Asinelli şi Garisenda, ultimul pomenit de Dante în Infernul) sau cele şapte biserici medievale sudate într-un ansamblu armonios şi spectacular. În raport cu aceste obiective, Pinacoteca Nazionale ocupă un loc secund. Prezenţă discretă în fizionomia oraşului, de nimic semnalizată arhitectural, acest muzeu, plasat aproape la periferia centrului istoric, nu pare să aibă notorietatea cuvenită. O prejudecată maliţioasă ne lasă să credem că nici bolognezii înşişi nu prea au ştiinţă de propria pinacotecă; totuşi, chiar dacă în acea amiază de august în care i-am parcurs sălile am avut parte de o cvasicompletă solitudine, pictura descoperită acolo este prea valoroasă pentru a nu fi vizitată. Patrimoniul acestei instituţii – după cum indică însăşi titulatura – se restrînge la pictura italiană, cu un accent pe şcoala locală. Fără a fi ocolite personalităţi toscane (precum Giotto ori Vasari) sau venete (ca Tiţian, El Greco sau Tintoretto), impresia generală alunecă, totuşi, către privilegierea academismului de coloratură romano-bologneză, a cărui sorginte coboară pînă la Rafael şi Perugino. Între altele, în acest muzeu se află faimosul panou de altar reprezentînd-o pe Sfînta Cecilia, trimis de Rafael în 1514 pentru a împodobi o capelă a bisericii San Giovanni in Monte, lucrare pe care biograful Giorgio Vasari o aşază la originea morţii (de supărare) a unui artist local – Francesco Raibolini. Dincolo de legendă şi competitivitate, rămîne un fapt: Raibolini, cunoscut îndeobşte ca Il Francia, este un Rafael local, iar măsura meşteşugului său poate fi verificată în sălile Pinacotecii din Bologna.