Cu zece sau unsprezece ani în urmă, sociologul Ralf Dahrendorf – sau, cum îl numeau englezii, Lord Dahrendorf (întrucît devenise pair pe viaţă al Regatului Unit şi membru al Camerei Lorzilor) – a descins într-o dimineaţă la Cluj, în fruntea unei mici delegaţii, făcînd o vizită Catedrei de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai, unde am onoarea să lucrez încă de la înfiinţare, din 1994. Eram şi noi nominalizaţi, alături de alte cîteva – puţine – unităţi de învăţămînt superior din Europa Central-Răsăriteană, printre favoriţii unei competiţii jurizate de celebrul om de ştiinţă şi lider de opinie occidental. Citisem cartea lui, Reflecţii asupra Revoluţiilor din Europa (ediţia în română, în 1993), în traducerea publicată de o editură faimoasă îndată după Revoluţie, şi îmi procurasem şi volumul, tradus la o vreme după aceea, După 1989. Morală, revoluţie şi societate (ediţia în română, în 2001), probabil singurele două contribuţii ale expertului în analiza revoluţiilor de la 1989, accesibile încă şi azi în tălmăcire românească. Eram deci emoţionat, nu o ascund, şi nerăbdător să îl observ pe acest campion al pluralismului liberal, pe care – după cum observă cineva – l-a definit ca sistem social ce recunoaşte interesele şi aspiraţiile divergente şi credea în instituţii unde acestea să poată fi exprimate. Omul arăta ca în pozele accesibile astăzi pe Internet, avînd părul alb, fruntea înaltă, figura îngustată în partea inferioară într-un zîmbet cald şi nobil, peste care trona streaşina unei mustăţi tunse îngrijit. M-a izbit faptul că nu avea nimic din familiaritatea bruscă şi nemotivată a inşilor care se ştiu importanţi şi cred, în virtutea poziţiei lor, că pot arbora ceva mai mult decît o politeţe formală, făcînd bancuri şi simulînd apropierea de la prima întîlnire. Avea, mai ales, un mod de a se mişca pe care l-am identificat cam în aceeaşi perioadă şi la alţi p