Aşa-zisa subfinanţare a sistemului judiciar este doar o retorică de acoperire, iar motivul adânc al continuării grevelor e unul salarial, şi atât. Gălăgioasa doamnă Mona Pivniceru, şefa Asociaţiei Magistraţilor, este foarte simpatică atunci când perorează la televizor, însă discursul ei suferă de un mare cusur: nu conţine cifre. Sigur, e simplu să spui că „sistemul judiciar este subfinanţat” sau că „puterea politică nu respectă suficient de mult puterea judecătorească”, după care să-ţi iei poşeta şi să pleci la altă televiziune. Pe scaunul rămas gol să punem, aşadar, cifrele.
Dar mai întâi să definim ce înseamnă respect. Pe la începutul verii, când protestele magistraţilor însemnau întreruperea lucrului între nouă şi doişpe, respect însemna pentru magistraţi lefuri mai mari şi sporuri mai multe. Mai târziu, când a devenit evident că această formă de respect cam stârneşte antipatie publică, magistraţii au lăsat în plan secund lefurile şi sporurile şi au scos la înaintare subfinanţarea cronică a sistemului. Şi au purces la greva totală.
Revenim la cifre. Anul trecut, Ministerul Justiţiei a cheltuit 150 de milioane de lei pentru bunuri şi servicii, iar pe bugetul de anul acesta are prevăzute aproape 160 de milioane. O creştere cam de 6 la sută, în condiţiile unei economii care scade cu peste 8 la sută în acest an. Este acesta un semn de subfinanţare a sistemului? Eu cred că nu. Şi totuşi, greva continuă.
În ceea ce priveşte cealaltă mare categorie de cheltuieli, cea cu salarizarea personalului, anul trecut ministerul a cheltuit 1,24 miliarde de lei, din care 360 de milioane, adică aproape o treime, reprezintă sporurile obţinute de magistraţi prin sentinţe judecătoreşti. Anul acesta, bugetul alocat pentru cheltuieli de personal este de 915 milioane de lei, adică mai mic cu vreo 325 de milioane faţă de anul trecut – o cifră compa
