Prinsă între dîmbii împăduriţi ce mărginesc valea în mijlocul căreia a fost ridicată, mînăstirea Putna are raritatea capătului de drum. Mai departe de ea nu poţi trece. E o staţie terminus în vadul unui trafic ce aduce anual, precum roiurile de somoni ce urcă în amontele rîului, valuri de turişti aflaţi în căutare de suveniruri bucolice. Cum dincolo de parcarea chinoviei maşinile nu mai au unde înainta, vizitatorilor nu le mai rămîne decît să-şi imortalizeze chipul în cadre fotografice, să pupe icoanele de preţ, să arunce un ochi la mormîntul lui Ştefan şi apoi să ia calea întoarsă, cu conştiinţa că şi-au îndeplinit capriciile vilegiaturii. Din acest motiv, sub unghiul migrărilor estivale, Putna nu se deosebeşte cu nimic de celelalte mînăstiri din Moldova: puncte de atracţie pînă la care cohorte de suflete bat sute de kilometri spre a se poza lîngă tencuiala colorată a pereţilor uzaţi sau lîngă platoşa aurită a moaştelor sfinte, încredinţaţi că au săvîrşit un pelerinaj cu pretenţii.
Dacă lăsăm deoparte apucăturile la modă ale tracasaţilor oraşelor, acei sclivisiţi cu ifose care, fugind de poluare şi zgomot, vin să pozeze în snoabe reculegeri de paradă, Putna e un loc binecuvîntat. Un liman al primenirii atîrnat în colţ de hartă nordică. Chiar şi drumul pînă acolo, lung, cotit şi îngust, seamănă cu un culoar al curăţirii lăuntrice. Cei înnebuniţi de etuva irespirabilă a cvartalelor simt, de cum au trecut de Rădăuţi, că ceva în starea lor de spirit de schimbă. Otrava psihică a viesparului urban se stinge şi, pe încetul, o seninătate prevenitoare le încarcă ochiul. Nu am văzut niciodată oameni certîndu-se la Putna. Şi de n-ar fi coroanele de flori artificiale, atîrnate de crucile cimitirului din sat, nişte sorcove de o stridenţă ce-ţi insuflă dorinţa de apostazie creştină, aşezarea, peisajul şi lăcaşul monahal par rupte din alte vremuri.
L
