Nu exista lege care sa multumeasca pe toata lumea intr-un domeniu atat de sensibil precum cel al salarizarii, dar greu putem gasi o lege care sa nemultumeasca pe toata lumea, asa cum este reglementarea pentru care executivul este pe cale sa-si asume raspunderea.
Esalonul al doilea al miscarii sindicale a decis o unire fara precedent a marilor confederatii pentru apararea lefurile bugetarilor, puse in pericol de noua lege. Ei ameninta cu greva generala pe 5 octombrie. Sigur, pana atunci calea e lunga, negocierile deja au inceput, insa si marja de manevra a executivului, prins intre exigentele crizei si cele ale FMI, este foarte mica.
Cea mai mare suparare a sindicalistilor este ca se simt inselati, atat de guvern, cat si de proprii lideri de la varf. Au in mare masura dreptate. Forma finala a legii nu prea seamana cu concluziile oficiale ale negocierilor pe textul reglementarii.
Liderii sindicali din esaloanele inferioare pretind ca una li s-a spus si alta s-a pus pe hartie, de la inghetarea salariilor anul viitor si chiar in 2011, la scaderea veniturilor prin eliminarea sporurilor, chiar de la 1 ianuarie, desi se promisese ca nimeni nu va lua cu niciun leu mai putin, la coeficientii de ierarhizare pe care nimeni nu-i intelege, la faptul ca, in ultima varianta, coeficientul 1, de referinta, nu mai este in mod obligatoriu egal cu salariul minim pe economie, deci nu mai creste automat odata cu el.
Adevarul este cumva la mjloc, ca de obicei.
Criterii netransparente
Coeficientii de ierarhizare sunt paradoxali si nu respecta nicio logica. N-am sa reiau exemple deja binecunoscute. Cert este ca cifrele concrete nu au absolut nicio legatura cu principiile ierarhizarii, invocate in articolul 6 al legii.
E normal ca profesorii si medicii, de exemplu, sa fie nemultumiti ca iar au aterizat in zona
