În 1994, într-o noapte lungă, la Paris, după o cină, tradiţională, la cîrciuma din cartier, după discuţii animate, după hohote de rîs şi mucalite observaţii, după zeci de ţigări ce-şi duceau fumul pînă în tavan şi înapoi, mult după mietul nopţii, Virgil Ierunca a început să ne vorbească calm despre una dintre ultimele lui descoperiri muzicale: "IL GIARDINO ARMONICO". Liniştea s-a aşternut ca într-un amfiteatru. Felul lui de a vorbi despre muzică era copleşitor. Ştiinţa sa solidă a fost mereu dublată de o preocupare constantă, profesionistă, de studii comparative, de căi multiple de a afla şi de a discuta, frenetic, despre cele mai fantastice înregistrări, interpretări solistice sau orchestrale, despre citiri dirijorale cu totul originale ale unor partituri majore. Colecţia de discuri a lui Virgil Ierunca este una dintre cele mai consistente pe care am avut şansa să le văd. Am ascultat puţin, am primit cîteva daruri care mă bucură şi astăzi, care îmi liniştesc neliniştile. E imposibil să uit noaptea cu şi despre "Il Giardino Armonico". Seducţia povestitorului era o cale de acces într-o grădină paradisiacă, o grădină a miracolelor. Nu doar a sunetelor. Am trecut atunci, timp de o noapte, prin Anotimpurile lui Vivaldi. De mai multe ori. Mă întrebam, înainte ca Virgil Ierunca să dea drumul muzicii, ce poate să fie ceva atît de formidabil la unul dintre concertele cele mai cîntate, mai cunoscute, poate?...accentele, lamentaţiile, dramatismul, învolburarea instrumentelor de altădată, parcă, atacurile în fraza muzicală, tensiunea durerii se plimbau prin suflet, prin inimă, prin toţi porii cu care mă îmbibam de miracol. Încă o dată şi încă o dată. Pînă în zorii dimineţii. Monica Lovinescu a şoptit doar atît: "Mai tare, Virgil! Şi deschide ferestrele!..."

Mi-am procurat, de atunci, mereu, multă vreme sub îndrumarea tandră a lui Virgil Ierunca, toate cd-urile