Grosso modo, poezia lui Aurel Pantea a cunoscut, de la debutul din 1980 (Casa cu retori) şi până azi, două etape. Prima, declamativă, livrescă, polemică şi mascat ironică, îl ţine în preajma colegilor săi de generaţie. Despre ea scrie inteligent Radu G. Ţeposu în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, făcându-l pe Pantea cap de serie al capitolului Fantezismul abstract şi ermetic, înaintea altor autori, parte semnificativi, parte uitaţi: Matei Vişniec, Ion Stratan, Ioan Moldovan, Augustin Pop, Ion Cristofor, Dan Ciachir, Nicolae Băciuţ, Miruna Runcan, Petru Ilieşu, Călin Vlasie, Constantin Severin, Ion Bala, Tudor Cristian Roşca. Cea de-a doua etapă, scăpată unui control critic riguros, începe în 1993, o dată cu Negru pe negru. În legătură cu aceasta s-au spus lucruri atât de multe şi de divergente, încât n-ar fi de mirare să fie vorba mai degrabă de o găselniţă analitică decât de o certitudine tipologică. Fiindcă anii '90, cu prelungirile lor cu tot, au adus în primul rând o primenire întru vechi a termenilor, evident perdantă sub raport conceptual. S-au înregistrat chiar demisii din altminteri incasabilul grup optzecist. Dacă până atunci criticii literari creau categorii (ca, iată, }eposu sau ca Lefter, care discerne prozaizanţii de conceptualizanţi şi de orgolioşii moralişti), acum se mulţumesc să reşapeze categorii datate. Dintr-o dată, începe să reintre în actualitate expresionismul, cu toate derivatele sale târzii. (Desigur, o referinţă nelipsită e Munch). Falsă resurecţie. Publicistica descoperă gustul conservanţilor.

Parcă dinadins, pentru a arunca şi el o mână de vreascuri pe acest foc de paie, Aurel Pantea îşi publică, într-un format unitar, două din ultimele trei volume de poezie. Negru pe negru (1993) şi Negru pe negru. Alt poem (2005) sunt aduse la numitorul comun, într-o imagine ce aminteşte de suprematismul l