Nu stiu de ce, dar de câte ori ma intorc in orasul copilariei si adolescentei mele, sunt coplesit nu de zgomotul din jur, nu de aglomeratia deconcertanta si nici de praful care se asaza peste tine fara sa bagi de seama, sau de naruirea continua a multor dintre cladiraile ce faceau odinioara mândria urbei. Nimic nu ma indeamna sa "simt enorm si sa vaz monstruos". Dimpotriva, orice revenire in Ploiesti imi provoaca o imensa si tandra nostalgie, sunt tentat sa vorbeasc despre locurile batute acum multi ani cu duiosia bunicului care isi evoca nepotii. Tot ceea ce, la numai 60 de kilometri distanta, adica la domiciliul meu de acum, ma enerveaza, ma revolta sau ma intristeaza, in unica cetate româneasca proclamata pentru câteva ceasuri republica acum mai bine de 130 de ani, imi pare mult mai putin grav sau chiar justificabil. Recunosc, nu pot fi deloc obiectiv, dar spre deosebire de alte cazuri când ma suprind mai mult decât partinitor, in situatia data nu simt niciun fel de jena si nici nevoia sa indrept lucrurile.
Am suportat fara enervare interdictia de a trece cu masina pe marele bulevard marginit de castani, pe motiv ca are loc nu stiu ce competitie estivala cu tribuna si oficiali, m-am hurducat fara neplacere pe strazi laturalnice pline de gropi, asteptând rabdator in fiecare statie de tramvai (stiam oare ca sunt tramvaie la Ploiesti?).
Poate ca unul dintre motivele maximei mele tolerante este si faptul ca, in ciuda apropierii, ma duc foarte rar prin acele locuri, iar fiecare descindere este legata de câte un prilej festiv. Asa cum mai scrisesem pe vremuri, chiar la aceasta rubrica, fostii mei colegi de liceu (pe unii dintre ei ii stiu inca din scoala primara) s-au straduit in mai multe rânduri sa celebreze cum se cuvine cifrele rotunde ce se implineau de la tot mai indepartatul nostru bacalaureat. De când am inceput sa trecem de la deplina maturitate
