De multe ori in ultimul timp, montarile lui Silviu Purcarete pornesc dintr-un impuls ironic, chiar autoironic, iar emotia celui ce compune acest univers, atat de personal in teatralitatea lui, invadeaza uneori scena si spectatorii, contaminandu-i de o insuportabila tristete.
Nu stiu cat de bine au inteles actorii ce rol le-a dat de fapt regizorul in spectacolul "Noaptea de la spartul targului" (despre care vorbeam saptamana trecuta), spectacol simptomatic pentru ceea ce am numit in aceste note "noul Purcarete", dar stiu ca spectacolul era al sau, al regizorului, in cel mai personal mod cu putinta, din toate punctele de vedere. In spectacol, unii jucau Shakespeare pur si simplu, altii deveneau efigii incremenite in nemiscare, fiindca regizorul insista ca toate personajele principale sa ramana permanent in scena. Asa se intampla cu Valer Dellakeza, pe care nu te-ai fi asteptat sa-l vezi in rolul lui Orsino, dar care ramanea el insusi in spatele usilor transparente ale bibliotecii in care statea inchis ca intr-o vitrina.
Intr-un fel, in mod paradoxal, daca tii cont de ce s-a scris despre spectacolele "de imagini" ale regizorului, in care - chipurile - folosea actorii de prim rang ai teatrului pe post de figuranti sau simpli membrii ai corurilor, s-ar zice ca regizorul ii foloseste aici mai fara scrupule decat in oricare alta montare, pentru a desena un fragment din lumea lui.
De fapt, intreg spectacolul semana cu un cufar al bunicii, in care s-au strâns amintiri, inclusiv amintirea unor actori cu care Purcarete a lucrat, precum si lucruri ce pot parea unora inutile, dar care pentru proprietar (sau cei asemenea lui, apropiati) sunt de nepretuit.
Era vitrina lui Purcarete, un dar pe care il facea la reintoarcerea sa in familia craioveana, un dar poate putin bizar si contradictoriu, dar care te facea cu siguranta sa te intrebi cum vor arata
