Sunt gata sa cred ca protestul, de fapt greva, ca sa fim cinstiti, magistratilor, nu este un conflict de munca, ci unul de putere. Sunt gata sa admit, in numele prezumtiei de buna credinta, ca nu atat propriile salarii ii mana in lupta, cat statutul lor, in general, si starea jalnica a Justitiei din Romania.
Sunt gata sa le inteleg orgoliul ranit de a treia putere in stat, care doreste sa se simta egala celorlalte, inclusiv ca nivel de salarizare, si inteleg ca un magistrat debutant de judecatorie tot reprezentant al acestei puteri este si deci ar trebui sa aiba un salariu in orice caz mai mare decat al unui corist, conform principiilor invocate in articolul 6 din chiar legea salarizarii.
Aici se opresc insa lucrurile care pot fi intelese in protestul magistratilor. Acceptiunea pe care o dau ei notiunilor de putere in stat si independenta denota o mentalitate pacatoasa, daca nu chiar periculoasa, iar demonstratia de forta ilegala, mascata intr-un protest legitim, demonstreaza acest lucru cu prisosinta.
Puterea drepturilor fara obligatii
Salarizarea si independenta sunt doar doua dintre atributele puterii. Ele au insa corelative cel putin la fel de importante: responsabilitatea, in sensul cel mai larg, si profesionalismul.
Magistratii cer salarii si o independenta conforme statutului lor. De acord. Dar ce ne facem cu responsabilitatea? Altfel spus se ridica ei insisi la inaltimea puterii pe care o pretind?
Romanii nu mai au incredere in actul de justitie pe care il considera opera unor oameni fie corupti, fie incompetenti. Si cum sa aiba incredere cat timp procesele sunt interminabile, solutiile instantelor succesive contradictorii, judecatorii, inclusiv de rang inalt, au atitudini total nepotrivite, iar personalitatile par a avea un fel de imunitate generala, greu de rasturnat chiar daca nu e prev
