În finalul articolului anterior menţionam că verbul citer – a cita a fost împrumutat în secolele XIII – XIV din latinescul „citare“, care avea însă o istorie îndelungată. Încheiam cu precizarea că în epoca republicană română, „citare“ era utilizat în limbajul politic şi juridic. (...) Ulterior, în perioada Romei imperiale, verbul are îndeosebi sensul etimologic de „a pune în mişcare“, „a excita, a provoca“, iar în limba rustică, „a apăsa, a produce“. Dar de unde a apărut acest sens? În realitate, „cito, citare“ reprezintă forma frecventativă generalizată a verbului „ciere, cire“ – „a pune în mişcare“, de unde „a face să vină, Publicitate a numi, a denumi, a invoca“. De menţionat că o formă frecventativă, desemnează o formă lexicală care insistă asupra unui act repetat adesea. De exemplu, în franceză, verbul „cligner“ – a clipi (din ochi) are ca formă frecventativă „clignoter“ – a clipi, a se zbate (despre pleoape); a (s)clipi, a pâlpâi, a tremura, a licări (despre lumini, făcări). De unde, substantivul masculin „clignotant“ – semnal luminos intermitent (la intersecţii). După cum susţine Alain Rey, „ciere, cire“ provine din rădăcina indoeuropeană „kei-“ care exprimă ideea de a pune în mişcare. Iată cât de extinsă este familia de cuvinte în relaţie cu această rădăcină: • Greacă – kineo – a mişca, a deplasa; kinêma – mişcare • Latină – cire, ciere, citum – faire venir (a face să vină); citare – citer (a cita); concitare, excitare – exciter (a excita); suscitare – élever (a ridica, a înălţa). Am citat din „Dictionnaire des racines des langues européennes“ de R. Grandsaignes d’Hauterive (Libr. Larousse, Paris, 1994).

După o asemenea infuzie de indoeuropeană, limbă din care nu a rămas nicio urmă scrisă, ea fiind reconstituită de savanţi în laborator, să revenim la un nivel mai suportabil al etimologiei. (...) Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru,