O raită cu maşina prin Bucureşti îţi dă impresia unei respingătoare dezordini, ca şi cum oraşul ar fi lăsat la cheremul unor descreieraţi care joacă tontoroiul pe un maidan. Ca să fie maidan, se dărîmă în neştire sau se lasă paragina să roadă casele vechi, în locul cărora se vor ridica noile clădiri, enorme, impersonale, anonime. Succesul acestei strategii îl asigură complicitatea primarilor cu viitorii investitori, care îşi împart între ei zonele de reconstruit.

De pildă, în Şoseaua Viilor s-a răspîndit capitalul turcesc, cu firme mici, cu bani puţini. Proiectele inovatoare ameninţă să se extindă şi în cartierul vecin, Gramont, unde, alături de case de secol XIX, se mai pot vedea exemple de arhitectură modernă din anii 1930. Numele acestui cartier vine de la un ofiţer francez care fusese aghiotant al lui Alexandru-Vodă Ghica, colonelul Antoine-Louis de Grammont (1797-1851), despre care există o teză de doctorat (în ziua de azi se poate scrie o teză despre orice). De acolo am aflat că, schimbîndu-şi titlul de viconte cu rangul indigen de mare logofăt, nobilul emigrat se autohtonizase prin proprietăţile imobiliare bucureştene pe care le-a dobîndit. Ele se întindeau, cu vii şi cu heleşteu, între Sebastian, Parcul Carol, Calea Rahovei şi Piaţa Regina Maria, pe suprafeţe care totalizează cca 390.000 m2.

Să trecem, dintr-un salt, din Capitala dinainte de Unire, unde era posibil un asemenea domeniu funciar, în Bucureştii lui Piedone. În faţa cimitirului Eroilor şi a celorlalte care urmează, Bellu, Catolic etc., se înşiră un fel de momîi de lemn cîinesc şi pietroaie care vor să fie o contribuţie "artistică" la înfrumuseţarea oraşului: un elefant, un urs, nişte mineri cu tîrnăcopul ridicat şi nenumărate tufişuri torsadate. La fiecare scrie: "Spaţiu verde" şi semnează Piedone, ca să se ştie cui datorăm aceste năzbîtii care costă enorm. E aşa de stupid că amuţ