La Buchinger (clinica germană de "punere în formă" din Spania), cele mai palpitante momente ale zilei erau călătoriile cu autobuzul în oraşele-staţiuni apropiate: Marbella şi Puerto Banus (de fapt, acesta e unul dintre porturile Marbellei). Autobuzul locului era uriaş, înspăimîntător întrucîtva în perfecţiunea lui: extrem de curat, dotat cu apă şi dezumanizant de punctual " dacă întîrziai mai mult de două-trei minute peste ora stabilită, te trezeai că… nu mai e. (De altfel, mi s-a şi întîmplat o dată să rămîn pe dinafară…)

Cu toate acestea, de vreo trei ori pe săptămînă, la ora 5, nu lipseam din autobuz. "Libertatea" permisă era de două ore punct. Sigur că termenul de "libertate" e o exagerare, pentru că "detenţia" la Buchinger era autoimpusă. De "evadat" puteai evada oricînd doreai: numai că, dacă nu veniseşi acolo cu maşina ta personală sau nu aveai una de închiriat era mai complicat… Pe jos, nu ajungeai prea departe, pentru că stabilimentul era situat într-o zonă rezidenţială, pe unde puteai vedea doar case pustii… Aşa că soluţia o reprezentau doar aceste două ore…

De două ori pe săptămînă, autobuzul te lăsa în Marbella, în centru. Oraşul e fascinant pentru că are vreo trei părţi diferite: un centru obişnuit, cu drumuri largi şi clădiri ale timpului nostru; plaja propriu-zisă, cu faleza şi palmierii ei; şi, în sfîrşit, centrul vechi, istoric, ascuns cumva în spatele celui nou. Se întîmpla ca într-unul din visele recurente ale copilăriei mele: undeva, prin Parcul Tineretului, pe lîngă fîntîna de pe aleea centrală, se deschidea o trapă de sub care ieşea la iveală o lume fabuloasă, în care toţi arătam blonzi şi frumoşi şi ne întîlneam cu Selena, verişoara Samanthei din serialul Ce vrăji a mai făcut nevasta mea. În Marbella, dacă o coteai pe străduţe, ajungeai, pe oriunde ai fi luat-o, în Plaza de Los Naranjos.

Acolo erau, într-adevăr, o mulţime