Odată cu Şerban, îşi lansează cartea şi un scriitor francez, un puştan obraznic, care, în mod vizibil, se crede printre hotentoţi. Îi trece microfonul lui Şerban cu aerul de a spune: ŤCe mai cauţi şi tu pe aici?ť Rodica Binder îl pune la punct (ŤSper că şi literatura Dvs. e la fel de spectaculoasă ca apariţiať). Bineînţeles, degeaba. I-aş fi spus, ca Dimov: ŤDacă faceţi la fel şi la Paris, aferim!ť Mă gândesc la Stéphane Courtois care, ieri, a ştiut să fie, într-adevăr, courtois.
În troleibuz, trei fete. 18 ani. Vorbesc şi vorbesc. Îmi pun întrebarea dacă mi-ar conveni să mă transform într-una din ele, ca să mai trăiesc vreo cincizeci de ani. Constat că sunt cam năzuros.
În principiu, în decursul lecturii, privirii, ascultării, opera înctează să fie un monument cultural. Redevine ceva în curs de a se face, cu soartă încă nesigură, atât în sine, cât şi în receptor...
Dosoftei :
Că-mi trec zilele ca fumul
Oasele mi-s săci ca scrumul.
Noi am fost cu dinţii de lână, părinţii noştri fără dinţi. Fie şi i-au scos singuri, fie le-au fost smulşi.
Am păreri diferite de acelea ale unor oameni cu care, în general, sunt de acord şi păreri comune cu oameni cu care, în general, sunt în dezacord. Ce poate fi mai firesc? Inevitabil, chiar. Ei bine, nu! Mult mai frecvent, oamenii aderă la totul sau resping totul. Altfel nici nu se acceptă. În condiţiile astea, bazându-mă pe fire, prefer ca, tot în general, să tac.
Observaţie tardivă. În jurnale, construiesc un personaj lipsit de unele, eventuale, calităţi, nu din modestie, cum mi se tot spune, ci pentru ca personajul să nu devină incoerent. Nu am de pierdut, fiindcă ce pierde omul câştigă autorul, dacă ce scriu e bun. În schimb, faptul că în Cu dinţii de lână am redus-o pe T la câteva trăsături e regretabil. Aproape că nu-i de înţeles nu de
