De cîtva timp, mă bîntuie o întrebare cu nuanţe existenţial(ist)e. Rămasă fără răspuns, mă tem că ar putea genera, în viitor, serioase izbucniri nevropatice. Înainte de a v-o adresa şi dumneavoastră însă, îngăduiţi-mi, vă rog, ca de obicei, o scurtă incursiune epică în îndepărtaţii ani ai copilăriei mele ceauşiste. Era prin 1976 sau 1977, în preajma vacanţei de vară. Împreună cu un vecin de scară, mai mare ca mine cu un an, inventasem un joc neobişnuit şi plin de avîntul revoluţionar al epocii.
Aproape în fiecare după-amiază, intram în Dacia roşie a tatălui amicului în chestiune " Dacie parcată elegant în faţa blocului " şi ne scufundam într-un univers ficţional-ludic, de unde greu ne mai recupera cineva. Trebuie amintit faptul că autoturismele personale nu deveniseră încă un fenomen amplu (ca să nu-l numesc de masă) în ţara noastră, iar Daciile cu sigla UAP produceau, de aceea, cetăţenilor RSR (şi, mai ales, progeniturilor acestora, deschise spre progres, ca toate progeniturile) destui fiori de fascinaţie. Tatăl prietenului amintit (medic important) se dovedise o natură extrem de liberală vizavi de capriciile copilului, permiţîndu-i excese pe care eu astăzi nu ştiu dacă le-aş accepta, prin comparaţie, la băiatul meu. Un astfel de exces îl constituia însăşi respectiva "joacă" în maşină. Domnul doctor ne descuia automobilul (fără a ne lăsa totuşi şi cheile!), se asigura că volanul e blocat, schimbătorul de viteze într-a-ntîia şi frîna de mînă trasă, lăsîndu-ne apoi să ne facem de cap vreo cîteva ore în habitaclul plin de miresme volatile.
Pe scurt, ne jucam "de-a ştabu’ şi de-a şoferu’", scenariul derulîndu-se mereu pe aceleaşi paradigme fundamentale (vecinul era "ştabu’", iar eu eram "şoferu’"), pigmentate, în anumite împrejurări, cu mici nunaţe de imaginaţie spontană. Rolurile noastre nu fuseseră asumate întîmplător. Fiu de doctor, alintat pînă la e
