11 septembrie, in memoriam
Secolul XXI a debutat, cu aproape zece ani în urmă, amăgitor şi, oarecum, fraudulos. Toate predicţiile milenariste, legate strict de venirea lui 2000, legate încă de pe vremurile în care acest reper nu depăşea inconsistenţa unei abstracţiuni, au fost tacit amînate, iar constatarea unanimă că Apocalipsa n-a mai avut loc a descărcat în cea mai cenuşie banalitate tot ceea ce, în subtextul aşteptărilor noastre, promitea a fi cea mai teribilă voluptate născută din dezastre, atrocităţi şi carnagii. Nici conflictele endemice, nici cutremurele devastatoare, nici uraganele, nici seceta cronică şi nici măcar aspiraţia infecţiei HIV de a deveni epidemie nu au reuşit să facă saltul de la senzaţionalul de tabloid la semnificantul cosmic, rămînînd, pe mai departe, simple fatalităţi jurnaliere ale întîlnirii omului cu stihia naturii, cu fiara socială şi cu bestia lăuntrică. Dacă e să-l cred pe prietenul meu Gheorghe Iova, şi n-am nici un motiv să nu o fac pentru că profunzimea observaţiilor sale şi pregnanţa formulărilor conţin în sine toate argumentele posibile, Apocalipsa nu avea cum să se producă în anul 2000 pentru bunul motiv că ea a fost ratată la 1900. Şi uite aşa, fără Apocalipsă şi fără tăria senzaţiilor colaterale, am păşit ferm în mileniul trei, avînd încă pe cerul gurii aburul de năclăială şi gustul cîlţos al mileniului doi.
Asta, doar dacă ne raportăm comod şi previzibil la anul fatidic 2000, pentru că, dacă luăm în calcul, aşa cum se cuvine logic şi calendaristic, anul 2001 ca început al noului mileniu, atunci lucrurile se mai schimbă niţel. Dacă n-a venit chiar Apocalipsa cu un an întîrziere - Apocalipsa aceea croită pe măsura proorocirilor şi angoaselor folclorice -, atunci ceva, ceva tot a venit. O drastică sancţiune cu aer apocaliptic tot a avut loc. Istoria şi derivatul ei birocratic, historismul, au fo
